Fat-Frumos cel melancolic

Abstract

“Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte” este un basm mare, arhetipal, un basm al ființei pur și simplu și nu doar al ființei românești, cum spunea Noica. Îl iubim pe Făt-Frumos pentru că ne identificăm cu el: și noi am vrea, cel puțin câteodată, tinerețe fără bătrânețe, și noi am vrea viață fără de moarte, și noi am vrea o mamă caldă, iubitoare și permanent disponibilă doar pentru noi, într-un palat-uter în care timpul nu există, aerul e dulce și curat iar florile, frumoase. Îl înțelegem perfect pe Făt-Frumos că nu poate face doliu, că alege fantasma în detrimentul realității și ne simțim întristați de prețul pe care îl plătește. Călătoria inițiatică a lui FătFrumos e și călătoria noastră, a tuturor. Freud ar spune că exemplifică trecerea de la principiul plăcerii la principiul realității. Klein ar spune că e despre trecerea de la poziția paranoid-schizoidă la poziția depresivă. Winnicott ar spune, probabil, că este despre un proces de maturizare - de la iluzie la deziluzie, de la omnipotența subiectivă la realitatea obiectivă: a ști că mori e un semn de maturitate, de sănătate psihică. Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte de la început se transformă la sfârșit în tinerețe și bătrânețe, viață și moarte însă Făt-Frumos plătește un preț uriaș pentru această maturizare: își pierde părinții, trecutul, originile și, mai ales, propria viață, prezentul și contactul cu realitatea. Folcloriștii au clasificat “Tinerețe fără bătrânețe” în categoria basmelor aparte pentru că, deși anumite motive se regăsesc și în alte basme, unele par de negăsit în folclorul altor popoare (absența finalului fericit, motivul lui Făt-Frumos care nu vrea să se nască etc). Jurnalul lui Petre Ispirescu ne oferă suficiente detalii autobiografice pentru a schița profilul personalității autorului și a identifica, astfel, amprenta inconștientului său asupra basmului.